EVENIMENT EDITORIAL! Memoriile regretatului luptător Constantin Iulian editate la Sânziana!

 

Memoriile neînfricatului luptător anticomunist, legionarul Constantin Iulian, fostul preşedinte al Federaţiei Române a Foştilor Deţinuţi Politici Luptători Anticomunişti, au văzut lumina tiparului săptămâna sub egida Editurii Sânziana într-o colaborare cu Editura Fundaţiei Buna Vestire.

În paginile acestei cărţi, cititorul de astăzi va găsi zugrăvite chinurile cumplite prin care a trecut autorul, asemenea celorlalţi camarazi ai săi care au îndrăznit să constituie o rezistenţă organizată împiotriva ocupaţiei sovietice şi regimului comunist impus de aceasta.

Tragedia experimentului reeducării prin tortură de la Piteşti, unde şi studentul Constantin Iulian a fost martirizat, trecând totuşi cu o rezistenţă şi demnitate ieşite din comun, după cum chiar documentele Securităţii confirmă, uriaşa hecatombă a Canalului Dunăre-Marea Neagră, unde de asemenea tânărul Iulian, împreună cu părintele Adrian Făgeţeanu, Victor Clonaru şi Grigore Zamfiroiu,reuşeşte să readucă pe linia de rezistenţă numeroşi deţinuţi politici reeducaţi la Piteşti şi Gherla, constituirea în jurul lui Puiu Athanasiu şi Radu Gyr a unui comandament legionar clandestin în perioada de după prima eliberare (1955-1957) cu consecinţele de rigoare ori documentele Securităţii privind atitudinea constant inflexibilă a deţinutului Constantin Iulian în faţa reeducării de la Aiud, în ciuda faptului de a fi fost ţinut permanent în regim de exterminare, la Zarka, alături de figuri precum prinţul Ghica, Caragaţă, Gheorghe Grecu ş.a., sunt doar câteva pagini de eroism ale istoriei recente româneşti, despre care autorităţile încă nu doresc să se cunoască dar pe care dr. Constantin Iulian le-a mărturisit în scris, pentru tânăra generaţie.

Cei ce s-au bucurat de prematura plecare dintre noi a legendarului luptător Constantin Iulian trebuie să ştie că mărturia acestuia continuă.

 

 În ciuda vârstei de 82 de ani și incredibilelor suferințe suportate ca preț al credinței sale, afișa o vitalitate debordantă și un permanent optimism. Conștient că se afla aproape de marea despărțire, valori-fica fiecare ceas al zilei și al nopții, muncind pentru a “răscumpăra vremea”. La sediul Federației Române a Foștilor Deținuți Politici Luptători Anticomuniști, al cărui președinte era, la CNSAS unde lucra din greu cercetând arhivele în căutarea adevărului istoric, la Pitești ori la Fortul 13 Jilava, unde proiectase valorificări muzeale ale memoriei represiunii comuniste, la Sâmbăta de Sus participând la manifestările Fundației Ion Gavrilă Ogoranu ori dăltuind caractere în mijlocul tinerilor dornici de a-l urma, Constantin Iulian fruc-tifica răstignirile tinereții. 

Memoriile luptătorului în rezistența națională anticomunistă reprezintă un tezaur deosebit, iar editarea lor așteptată de mulți, se impunea ca o îndatorire de onoare. În aceste pagini vom afla amănunte inedite despre închisorile comuniste și răspunsuri la întrebările noastre de azi. 

EDITORUL

Format A5, broşat, copertă policromă, 264 pag., 20 lei

HORIA SIMA - "PRINCIPIUL SELECŢIUNII ÎN CONDUCEREA LEGIUNII"

"Este vorba de problema conducerii în Legiune, şi nu de alte formaţiuni politice. Scriu aceste rânduri, pentru că am constatat că mulţi camarazi n-au înţeles doctrina Căpitanului în materie de conducere a organizaţiei noastre sau nu le convine acum, după trecerea atâtor ani, să o recunoască şi să o aplice, aşa cum a fost expusă de Întemeietor.

În lunga mea viaţă politică, am fost solicitat de numeroşi legionari, dintre care unii au jucat roluri importante în mişcare, ca să le cedez locul ce îl deţineam – Şef al Legiunii – pentru că ei posedă tehnica lor, mijloacele lor de convingere, şi o intuiţie politică specială, care le vor permite să o scoată din impasul în care căzuse. Aceste propuneri mi se făceau în perioade de crize, când mişcarea se zbătea în prigoane şi fără perspective de a ieşi la liman. După părerea acestor camarazi, trecerea şefiei în mâinile lor ar fi uşurat considerabil greaua situaţie a, mişcării şi chiar ar fi determinat pe duşmanii noştri să-şi revizuiască atitudinea, acceptând o nouă colaborare cu organizaţia noastră.

Nu exagerez dacă afirm că, au fost cel puţin 20 de încercări de acest gen, venite de la camarazi care deţineau ranguri în ierarhia Legiunii şi care credeau că luând ei conducerea mişcării, vor rezolva satisfăcător necazurile în care ne zbăteam.

Ce garanţii ofereau aceşti solicitanţi din mijlocul nostru că odată învestiţi cu sceptrul conducerii, vor săvârşi miracolul unei schimbări radicale în viaţa de suferinţă a Legiunii? Nici una, afară de verbul lor înflăcărat, de promisiunile lor stăruitoare, de perspectivele care se puteau deschide Legiunii sub conducerea lor.

Sunt nevoit să întreprind aici o scurtă disertaţie asupra principiului conducerii în mişcare, care e fundamental diferit de al altor formaţiuni politice. Înarmat cu această introducere, îmi va fi mai uşor să explic de ce am refuzat permanent să dau curs acestor cereri. Tuturor le lipsea ceva esenţial, şi anume garanţia că vor realiza faptele pe care le credeau în priceperea şi puterea lor să le facă."

Horia Sima, 1992

------------------------------------------------------------------------------

Format A6, 72 pag, copertă policromă, broşată, preţ 7 lei.

FLORIAN CRISTACHE - "ÎNTÂLNIRE CU CEL CE M-A ÎMPUŞCAT"

 

M-am urcat cu alţi revoluţionari pe o maşină frigorifică ce parcase direct în baricadă, ca să fim mai siguri pe noi, să privim totul cu detaşare, şi să fim mai ameninţători, iar doleanţele noastre să fie demne de luat în seamă. Şi atunci a început adevăratul infern. Vacarmul se dezlănţuise! Se trăgea cu trasoare în sus, dar mai simţeam cum ricoşeau şi gloanţele, auzeam cum se spărgeau geamurile, zgomotul de impact cu metalele şi simţeam pe la urechile noastre cum se rătăcesc cartusele. Ne-am dat jos de pe maşină în grabă şi ne-am adăpostit în spatele maşinilor sau pe unde puteam fiecare, numai să nu fim loviţi. Atunci am început şi noi contraofensiva, lupta cu soarta, căci trupele începeau să se apropie ameninţător de noi, iar dacă treceau de baricadă eram sortiţi imprevizibilului. Eram ferm convins că după ce metroul nu va mai circula vom fi prinşi ca într-un cleşte, am luat şi asta în considerare, dar beţia victoriei mă făcea să fiu mai îndârjit şi ambiţios în acea unică luptă ce mi s-a oferit s-o trăiesc. Nu ştiai dacă vei fi atins de vreun glonţ sau gândul că se va trage în noi încă nu-l revelasem, dar cert era că se începuse „jocul” de-a hoţii şi vardiştii. Transportoare blindate au început să între în forţă în baricadă ca să facă o breşă şi se izbeau alternativ în baricadă în încercarea să străpungă rezistenţa ei. Dar noi, o armată fără arme şi comandant, făcusem o baricadă de netrecut, decorul începuse să ia foc de la unele gloanţe, maşinile şi ele începuseră să ardă, iar o mare bubuitură s-a produs când un rezervor al unei dubiţe a explodat, din care ieşeau flăcări de câţiva metri, aerul se acoperea de fumul gros şi greu respirabil. Noi căutam să-i ţinem la distanţă pe scutieri, aruncând cu diverse obiecte, cu pietre, cu lemne, cu fiare, cu ce găseam la îndemână în mediul foarte înconjurător. Să le pricinuim o cât de mică pagubă şi să-i ţinem la o distanţă acceptabilă pentru o luptă între două forţe disproporţionate, iar ei aruncau în noi cu gloanţe. Era o atmosferă încărcată şi tensionată în care puteai să te aştepţi la orice şi oricând să te calce un TAB sau un glonţ să te doboare rănit sau chiar mortal. Era o luptă pe viaţă şi pe moarte, mai mult pe viaţa noastră, viaţă care depindea de cum percutau gloanţele înspre noi. Ei ţineau destinele noastre în degetele care apăsau pe trăgaciul armelor, se jucau cu vieţile noastre poate, ţintuindu-ne în cătarea puştilor, însă noi rămâneam imuni la aceste gânduri pesimiste, nu mai aveam timp să ne facem gânduri negre, care aşa cum veneau, la fel de repede şi dispăreau. Era o dârzenie în ceea ce făceam că nu mai conta ce urmări se prefigurau, eliberarea din acest lagăr ne aştepta dincolo, într-o nouă zi mai luminoasă şi mai senină, chiar dacă ajungeam vii sau morţi.

U
n alt TAB a venit în mare viteză încercând să străpungă baricada, să ne spargă reduta şi să ne cucerească locurile, astfel urma să facă loc celorlalte TAB-uri să treacă să ne zdrobească, dar spre norocul nostru s-a împotmolit în claia de fiare. A mai ambalat de câteva ori la maxim ca să dea înapoi, în încercarea de a scăpa din capcană, dar totul era în zadar. Rămăsese înţepenit fără şanse să se retragă. În acel moment am jubilat ca la o adevărată victorie, strigam şi ne bucuram ca şi când îl capturasem, dar era o picătură într-un ocean prea tulbure. Am început să-i dezumflăm cauciucurile, să-i spargem farurile, să-i îndoim antenele, să-l facem impracticabil, să aruncăm în el cu diverse obiecte. Ne răzbunam pe acel  TAB ca şi când el era singurul vinovat în toată această bătălie. Între timp cei dinăuntru, de frică să nu-i prindem şi să-i cotonogim, au ieşit repede şi au făcut cale întoarsă la trupele lor din dispozitivul antitero, mai repede ca oricare alt atlet la vreo olimpiadă. Am fost  aproape să-l ocupăm, dar cine oare ştia cu ce se mănâncă un asemenea mastodont?! Însă asta era marea problemă a forţelor armate, căci nu puteau să abandoneze aşa uşor o tanchetă, era şi josnic şi dezonorant pentru ei. Cred că era şi o strategie a lor în tot scenariul ăsta, în cazul în care îl ocupam aveau toate motivele să tragă înspre tanchetă cu toate gurile de foc pentru a nu mai putea fi folosit de cei care intrau în el şi asta însemna că tot ce mişca în jurul TAB-ului ar fi fost ciuruit, aici mă refer la noi, rebelii, care am fi devenit o cină perfectă pentru mitralierele care ar fi scuipat numai plumbi, un amestec de carne, gloanţe şi sânge. În cazul în care cei dinăuntru erau capturaţi de noi era o şi mai mare dezonoare atât pentru ei, cât şi pentru armată. Cred că le-am fi îndreptat puţin cocoaşa, deoarece orice se putea în acel haos. Un prilej aşteptat de ei pentru a înclina balanţa tranşant în favoarea lor era o contraofensivă în forţă cu tot armamentul din dotare, trăgând în tot ce era viu şi mişca, căci cu o asemenea mulţime revoltată nu mai te puteai juca la nesfârşit. „Până la ultimul” ar fi fost comanda.
Pe cer se vedeau numai trasoare, iar zgomotul lor asurzitor te înspăimânta. Între timp scutierii înaintau mai abitir sub protecţia zgomotului, iar gloanţele îşi făceau loc printre noi, căutând să-şi  atingă ţinte vii. Cert este că până  atunci, eu, personal, nu am văzut niciun rănit, nicio victimă, ca să-mi pot schimba părerea de cum stăteam în front, că poate mi se mai înmuiau puţin picioarele  şi poate începeam să bat în retragere. Haosul era prea mare să mai şi gândeşti strategic sau logic, mai ales noi cei răzleţi, cei fără de vreo tactică, ştiam doar că trebuie să-i ţinem pe loc cu toată îndârjirea de care dispuneam şi nimic mai mult, dar până când sau cu ce sacrificii nu aveam pic de idee. Însă cei de dincolo de baricadă aveau planurile lor de urgenţă bine puse la punct din instrucţia zilnică ce ţine de latura lor profesională. Dintr-un camion blocat în baricadă m-am înzestrat cu câteva şuruburi groase, am mai luat şi o rangă destul de grea, aceastea fiind armamentul minimal din dotarea noastră, cu care încercam să-i ţinem la respect pe cei cu dotări serioase. Un tip mai vânjos decât mine vroia să-mi ia ranga, văzând ca eu sunt prea bine înarmat, deoarece era foarte eficientă într-o eventuală aruncare asupra scutierilor, dar nu am cedat-o cu nici un chip, era deja în inventarul meu. În acest timp fiind în primele rânduri ale conflictului am început să arunc în scutieri cu cele trei şuruburi, unu câte unu. Alţii aruncau cu ce aveau la îndemână, ce găseau prin baricadă, cu scaune şi mese din restaurantul de la parterul Intercontinental-ului.  La puţin timp, ciudat, am fost lovit în picior cu un şurub identic cu cel cu care îl aruncasem eu mai devreme, asta însemnând că erau destul de eficiente metodele noastre primitive, care îşi atingeau ţinta. Mai precis, mi-a izbit tibia piciorului stâng, provocându-mi o rană destul de dureroasă şi făcându-mă să simt pe pielea mea ce înseamnă suferinţa cu toată lăcomia ei. Mă puneam în slujba acestui destin al durerilor şi chiar dacă şchiopătam, strângând din dinţi, am continuat să fiu lângă combatanţi şi să ţinem piept scutierilor şi celor ce trăgeau, rezistând, numai să văd unde se sfârşesc ostilităţile. Era şi ora la care nici metroul nu  mai circula şi nu ne mai puteam salva de un eventual eşec. Era vorba doar de cât timp îi mai puteam ţine la distanţă sau cât timp mai suportau să le fim ca un ghimpe în coastă, căci efectivele erau de departe inegale în oameni şi tehnică. Nici legile nu erau de partea noastră, deci eram ilegalişti fără niciun suport, eram pe cont propriu. Am aruncat şi cu ranga, epuizându-mi toată muniţia, iar durerea din picior nu vroia să cedeze şi şchiopătam vizibil, dar cu toate astea tot nu m-am lăsat păgubaş.
Dar aveam să cunosc o durere şi mai gravă, îmi împlineam destinul, pe care îl căutăm cu lumânarea. Cred că cineva bine poziţionat, pe undeva pe vreun bloc, ne urmărea printr-o lunetă mişcările şi după fapte apreciate doar de el, dădea şi răsplata în gloanţe, făcând victime una câte una. Erau lunetişti pentru că nimereau foarte precis. Deocamdată încercau prin această metodă ieftină să ne împrăştie, adoptând pentru început metoda „rar, dar sigur” sau poate că nu vroiau să facă risipă de muniţie, dar planul extrem era să cureţe toată piaţa de fiinţe umane. Ducând la un masacru în masă ce numai nişte comunişti fără inimă şi sânge rece îl puteau face, sau poate sosise şi pentru ei acea zi a înfrăţirii cu opozanţii, ori jucau la două capete după cum bătea vântul schimbării. Probabil se plictisiseră de câte bătăi de cap le dăduserăm şi au început să muşte cu armele lor de foc în carne vie, iar muştele eram noi. Un glonţ ce mă pândea de mult timp, bucuros să străpungă carnea dulce şi prea firavă pentru el, m-a învins, m-a răpus, un glonţ comunist care şi-a făcut datoria de partid. Am căzut ca trăznit, fără să-mi dau seama ce s-a întâmplat cu adevărat…

Florian Cristache

CĂRŢILE REZISTENŢEI ANTICOMUNISTE INTERZISE ÎN BISERICILE ORTODOXE DIN ROMANIA !

Bucuresti, 10 decembrie 2009

Dragi prieteni ai Editurii Sanziana,

Aceste randuri va sunt adresate voua, si in general, prietenilor cartilor care, dupa 1990, au adus la cunostinta publicului romanesc Adevarul istoric asupra unor evenimente din istoria recenta a Romaniei, tainuit jumatate deveac, sub sanctiunea legii penale, de regimul totalitar comunist.

Am reflectat indelung inainte de a va adresa acest mesaj, si am considerat ca ne aflam datori sa oferim o explicatie celor ce vor fi lipsiti de aici inainte de posibilitatea contactului cu cartile noastre in cadrul bisericilor ortodoxe bucurestene si nu numai. Si pentru ca, in conceptia noastra, Adevarul trebuie rostit, indiferent ca supara sau nu pe unii sau altii.

Nu este un secret pentru nimeni ca, in pridvorul unor biserici cum e “Sf. Ilie Gorgani”, din capitala, atat editura noastra, cat si alti editori iubitori de Adevar, faceau cunoscute credinciosilor cartile lor, punind la dispozitia publicului ofertele editurilor respective. Si aceasta, desigur, prin bunavointa si intelegerea nemarginita a preotilor slujitori la acele biserici, care reuseau sa inteleaga realitati de natura sociala, cum ar fi legatura istorica dintre comunitatea fostilor detinuti politici bucuresteni si amintita biserica Sf. Ilie Gorgani.

Era vorba de carti ce restituiau publicului adevaruri prigonite timp de peste 50 de ani, precum “Insemnarile de la Jilava” ale lui Corneliu Zelea Codreanu, culegerea de articole a lui Ionel Mota – “Cranii de lemn” – publicata pentru prima oara in Romania dupa 68 de ani, dupa un volum care statuse ingropat 50 de ani, pana in 1999, eseul “Menirea Nationalismului” de Horia Sima, publicat intaia oara la Paris, in 1951, si apreciat de marile cancelarii occidentale ale vremii, ori colectia de documente inedite “1950 – Horia Sima leaga Romania de NATO”. As putea sa adaug poeziile lui Ernest Maftei, memoriile lui Ilie Tudor, tatal lui Tudor Gheorghe, grupate sub genericul “Un an langa Capitan”, ori aspecte mai putin cunoscute ale activitatii fostului luptator anticomunist Ion Gavrila Ogoranu.

Din pacate, accesul nostru in bisericile ortodoxe a fost oprit categoric. Intr-o sedinta cu caracter public, din ziua de 10 noiembrie a.c., la care au participat toti preotii din Bucuresti, Patriarhul Daniel Ciobotea a intervenit categoric, interzicind orice prezenta a cartilor noastre in spatiile bisericilor, facind referire, desigur, in mod special, la bisericaSf. Ilie Gorgani, unde intaistatatorul BOR nu poate pricepe ca exista o traditie istorica, un specific am putea spune, care leaga o intreaga comunitate de vechi luptatori anticomunisti de acel lacas. Nu se mai permite deci prezentarea nici unor lucrari cu alt continut decat cel strict teologic. Iar in acest caz, doar cele agreate de ierarhia BOR.Aducindu-ni-se la cunostinta dispozitia Patriarhului BOR, nu avem altceva de facut decat sa disparem din peisajul acestor biserici, atat noi, cat si cartile noastre. In aceste conditii nu putem decat sa ne exprimam regretul ca prietenii si cititorii nostri nu vor mai putea avea contact cu aceste carti duminica sau in alte sarbatori, cerindu-le, pe aceasta cale, scuze.

Este trist ca, in aceeasi interventie ferma, Patriarhul Daniel a dispus ca acele carti cu caracter istoric, amintite mai sus, sa dispara din bibliotecile bisericilor, unde enoriasii le puteau imprumuta si citi. Nici o carte cu un alt continut decat cel teologic. Atat! Nu vrem sa zabovim pe marginea subiectului, las la aprecierea dvs. cele intamplate, dar noua, aceasta despartire chirurgicala a teologicului de restul aspectelor societatii umane denota o intelegere secventiala a lumii si neputinta de a depasi cantonarea in viziuni partiale asupra fenomenului social.

Si, inainte de a incheia vrem sa ne exprimam amaraciunea ca, la exact 20 de ani de la acea resurectie a tineretului romanesc pentru restaurarea Libertatii si Adevarului, cartile interzise de regimul comunist incep sa fie prigonite si de Biserica stramoseasca, prin intaistatatorii ei. Spunem “si” de Biserica, pentru ca, de la 1 martie 2009 si pana in prezent, Editura Sanziana nu a mai avut acces in nici o sala publica din capitala. Toti directorii si responsabilii institutiilor care detin aceste sali ne obstructioneaza accesul pentru lansari de carte ori simpozioane, invocind interventia unor organizatii cu caracter etnic sau chiar a ambasadorului unui anumit stat, ori presiuni la care sunt supusi de autoritatea publica locala.

Dar asupra acestui subiect, vom reveni pe larg.

Cu prietenie,

Florin Dobrescu

managerul Editurii Sanziana

"UN AN LÂNGĂ CĂPITAN" - la ediţia a 4-a !

A patra ediţie a memoriilor fostului deţinut politic Ilie Tudor, nimeni altul decât tatăl marelui artist Tudor Gheorghe, a văzut lumina tiparului la Editura Sânziana. Cu o mică adăugire aflată de autor prin scrinul amintirilor cărunte, această carte se poate spune fără teama de a greşi, că este un adevărat best-seller autohton, dacă ar fi să judecăm după felul în care a fost căutată şi cerută de public după epuizarea ediţiilor anterioare.

Desigur, talentul şi verva condeiului domnului Ilie Tudor constituie o explicaţie a popularităţii de care se bucură volumul. Dar nu trebuie să neglijăm nici faptul că lucrarea vine să aducă în faţa cititorului de azi chipuri şi fapte - făcînd parte din Istoria României - care au fost cunoscute personal de autor în urmă cu şapte decenii. Domnul Ilie Tudor a avut privilegiul - dăruit, de bună seamă, de Divinitate - de a supravieţui condiţiilor exterminatoare ale închisorilor comuniste, anchetelor brutale şi sadismului sistemului represiv al Securităţii. Şi prin asta, de a putea relata, unor generaţii cărora accesul la acest gen de informaţii le-a fost strict obstrucţionat în timpul unei jumătăţi de secol de totalitarism, de a relata, spuneam, secvenţe de Istorie trăite pe viu. Şi, în unele situaţii, chiar dureros de viu.

Astfel, Ilie Tudor creionează, pentru cititorul anului 2009, imaginea lui Corneliu Zelea Codreanu - aşa cum a putut-o percepe, desigur, un adolescent -, temperamentul acelui om, trăirile lui în anumite momente, dar şi fascinaţia - inexplicabilă încă - exercitată asupra unor mase impresionante de oameni. Sunt zugrăviţi, pe rând, Ion Banea, Nicolae Totu, generalul Zizi Cantacuzino, Bănică Dobre, Nicoleta Nicolescu ş.a.. Dacă ne gândim că toţi aceşti oameni erau morţi deja la sfîrşitul anului 1939, interesul prezentat de public pentru naraţiunea în discuţie este cu atât mai explicabil.
Trebuie spus, în treacăt, că Ilie Tudor este unul din cei 70 de copii necăjiţi luaţi din satele Olteniei şi crescuţi, la iniţiativa lui Corneliu Codreanu, la sediul legionar din strada Gutenberg, din Bucureşti, cu scopul de a studia Comerţul, în perspectiva mai lungă a creării unor structuri economice cu ajutorul cărora, legionarii doreau să elimine dominanţa elementelor alogene din acest sector, nu prin violenţă, ci prin concurenţă. Fenomenul acesta, al "comerţului legionar", cum îl numeau liderii Gărzii de Fier, este la rândul său foarte interesant şi, credem noi, nu îndeajuns cercetat de istorici.
În fine, partea a doua a cărţii prezintă suferinţele cu care dl Ilie Tudor a "plătit" acel episod, petrecut în inima organizaţiei legionare, am putea spune. A "plătit" ceva mai târziu, în perioada în care sistemul represiv comunist arunca după gratiile închisorilor pe toţi aceia care erau identificaţi ca duşmani ai "dictaturii proletariatului". Din acest punct de vedere, Ilie Tudor a cunoscut supliciile anchetelor barbare şi tratamentul inuman aplicat de securişti. El a cunoscut moartea, foamea, frigul, umilinţa şi batjocura. dar a trecut demn, senin, prin toate acestea, acceptînd creştineşte suferinţa, tocmai pentru că a reuşit să-i pătrundă sensul. Mai mult, acum, la vârsta tâmplelor albe, condeiul lui Ilie Tudor reuşeşte să redea toate acele scene apocaliptice, cu o seninătate lipsită de resentimente sau complexe răzbunătoare. Un calm, o bucurie aşezată, o împăcare cu totţi şi cu toate, dublată însă de vigilenţa omului care a ajuns, prin suferinţă, să trăiască într-o legătură permanentă cu Dumnezeu - iată sentimentul ce răzbate din paginile acestei cărţi.
Din bezna universului concentraţional comunist, se disting, uneori, figuri luminoase, adevărate candele şi repere pentru acei nefericiţi aruncaţi în uriaşul malaxor de vieţi nevinovate: poetul Radu Demetrescu Gyr, părintele profesor Dumitru Stăniloaie, precum şi o pleadă de mărturisitori, îndurînd cu dragoste şi împăcare cruda soartă care, unora, nu le-a mai dat şansa de a reveni în sânul celor dragi.
Or, poate tocmai faptul că a beneficiat de această şansă, să-l fi determinat pe valorosul scriitor Ilie Tudor să aştearnă pe hârtie aceste amintiri "sfinte", cum le consideră d-sa. De ce am ignora atunci vocaţia mărturisitoare a acestor pagini? - iată o perspectivă ce vine să întregească modesta noastră analiză pe marginea volumului "Un an lângă Căpitan".

F. D.

Format A5, 200 pag., copertă policromă, broşat.
Preţ: 13 lei

DUPA O VACANŢĂ BINEMERITATĂ, SÂNZIANA REVINE ! "LACRIMA PRIGOANEI"

După o vacanţă binemeritată, Editura Sânziana revine pe piaţa publicistică românească cu o restituire mult aşteptată de cititori.
"Lacrima prigoanei - din lupta legionarelor românce", vol. I, reapare la 15 ani de la ediţia princeps, din iniţiativa colegului Sile Iordache şi cu sprijinul financiar integral al fostului deţinut politic Victor Dinescu (peste 22 de ani de temniţă grea), a cărui bravă soţie - regretata Sofica Cristescu-Dinescu, este una din protagonistele paginilor acestei cărţi.
Prefaţa lui Nistor Chioreanu, din prima ediţie este păstrată întocmai, ea fiind însă dublată de cea a tânărului Sile Iordache, iniţiatorul acestei apariţii.
ca un omagiu adus femeilor ce au suferit ori au murit între zidurile temniţelor comuniste, dl Sile Iordache va face tot posibilul pentru ca volumul să vadă lumina tiparului chiar în ziua de 8 septembrie (Naşterea Precistei), când se obişnuieşte să se organizeze pelerinajul de la fosta închisoare de femei Mislea.

Sanziana

Minunat acest titlu - pars pro toto - a ceea ce este gama inimaginabilă de perverse atrocităţi, de prigonire a tot ceea ce înseamnă valori spirituale.
În perenitatea istorică a neamului românesc, atrocităţile comuniste nu înseamnă decât un moment trecător, iar toate mările si oceanele de sacrificii si jertfe nu sunt altceva decât o lacrimă uriaşă şi amară, lacrima prigoanei. Neamul nostru a îndurat în decursul secolelor nenumărate prigoane şi asupriri, din partea altor neamuri ca şi din partea conducătorilor proprii. Nici una însă nu se poate asemăna cu cea comunistă în covârşitoarea ei distrugere. Ori, această prigoană totală asupra omului şi în contra lui Dumnezeu, pe care vroiau să-L scoată din suflete, nu se putea să nu se extindă şi asupra femeilor.
Si ele şi-au plătit din plin credinţa în Dumnezeu şi în destinul creştin al patriei lor. Îndeosebi legionarele. Aproape toate cu rădăcini ţărăneşti, dacă nu din părinţi, în mod sigur de la bunici sau străbunici, legionarele au dat obolul suferinţei pe altarul valorilor supreme ale neamului. Credinţa, dragostea, devotamentul, toate virtuţile ancestrale ale românului s-au exprimat prin deţinutele politice de la Mislea şi din celelalte închisori pe care le-au sfinţit cu suferinţa lor care se anunţa fără margini şi fără capăt.
După cum nu au lipsit nici actele lor de vitejie în codrii rezistenţei naţionale din munţii Fărăgaşului, Vrancei, Apuseni, unde şi ele, alături de unii părinţi, de fraţii, soţii, logodnicii sau camarazii lor, şi-au adus obolul de luptă şi jertfă pentru dăinuirea sufletului românesc.
În această carte, douăsprezece românce legionare îşi mărturisesc uimitor de firesc, în amintiri, patimile lor şi ale altora ca ele, extinzându-se cu aceeaşi bunăvoinţa şi bunăcuviintă şi asupra bărbaţilor de aceeaşi spiritualitate, cu care s-au înfrăţit în lupta comună.Veţi descoperi aici sfânta trăire a idealurilor purificatoare, ca şi atunci când, în celulă fiecare le simte nu numai chemarea ci şi greaua lor apăsare şi îşi spune: "Aş vrea ca mâna prin zăbrele / Să poată apuca o stea. / Dar stelele-s la fel de grele / Ca sufletul şi viaţa mea."
Şi totuşi, sau poate tocmai de aceea, surorile noastre au învins, învingîndu-se pe ele însele.

Nistor Chioreanu

200 pag., A5, brosat, coperta policroma, pret 13 lei.

26.03.2009 - Lansare de carte: "Menirea nationalismului" de Horia Sima

Cartea lui Horia Sima, "Menirea nationalismului", aparuta anul acesta la Editura Sanziana, a fost lansata joi 26 martie 2009, la Ploiesti, in cadrul zilelor Bibliotecii Judetene "Nicolae Iorga". Manifestarea, desfasurata sub auspiciile Fundatiei "George Manu", s-a bucurat de atentia unui public numeros, alcatuit in mare parte din tineri, in special studenti si elevi de liceu.

Directorul Bibliotecii Judetene "Nicolae Iorga" din Ploiesti, dl. prof. Nicolae Boaru a deschis simpozionul printr-o introducere in care, printre figuri de stil inspirat plasate, a aratat necesitatea publicarii acestui tip de opere, care timp de jumatate de secol au fost interzise de regimul totalitar comunist, aceasta restituire catre publicul romanesc constituind de altfel o premisa indispensabila a instaurarii unei stari de normalitate in societatea noastra. De asemenea, dl. Boaru a evidentiat deschiderea pe care, in spirit democratic, Biblioteca Judeteana "Nicolae Iorga" a inteles sa o manifeste intotdeauna fata de acest fel de analize, privind subiecte controversate inca in dezbaterea publica autohtona.

Dl. Florin Dobrescu, directorul Editurii Sanziana, a prezentant contextul politic international deosebit de ostil nationalismului, de dupa 1945, cand cea mai mare parte a exponentilor nationalismului european fusesera condamnati de Tribunalul de la Nurnberg (lucru de care Horia Sima si Miscarea Legionara au fost absolviti), precum si principalele linii directoare in care seful Garzii de Fier vede inscrisa linia nationalismului in general si a Miscarii Legionare in particular, in contexul noii Europe unite, ale carei baze se puneau atunci, in 151, cand aparea la Paris pentru prima oara aceasta carte.

Au urmat sectiunea dezbaterilor libere, in cadrul carora afirmatiile defavorabile cu privire la Horia Sima, facute de profesorul Petre Turlea, prezent in sala, au fost combatute prin argumente de reprezentantii Fundatiei "George Manu", respectiv de dnii Radu Popescu si Alexandru Cojocaru, dar si de un tanar elev.

Cei prezenti au putut viziona filmul "Horia Sima in fata Istoriei", realizat de Editura Sanziana.

Editura Sanziana